CATEGORII DE MARCAJE MONTANE – Nu-i bai, hai la drum!

În funcţie de desfăşurarea pe teren a traseelor turistice montane se folosesc următoarele sisteme de marcaje:
- marcaje în grup, care au, iniţial, un parcurs comun, după care semnele se ramifică succesiv pe diferite trasee;
- marcaje centrifugale, cu semne care se despart chiar de la pornire pe trasee diferite;
- marcaje în circuit, care au acelaşi punct de plecare şi de sosire;
- marcaje cu ax comun, care au un traseu principal, numit şi magistrală, în general traseu de creastă, din care se ramifică sau către care se dirijează mai multe trasee secundare;
- marcaje pentru traseele dus-întors.

Timpul de mers se înscrie în fişa tehnică şi pe indicatoare, exprimat în ore, fracţiuni de oră şi, mai rar, în minute şi se va calcula astfel:
- pe teren plat şi pe pante mici, 4 km/h;
- în urcuş, pe potecă amenajată, 350 m diferenţă de nivel/h;
- în urcuş, pe potecă neamenajată, 250 m diferenţă de nivel/h;
- în coborâre, pe potecă amenajată, 450 m diferenţă de nivel/h;
- în coborâre, pe potecă neamenajată, 400 m diferenţă de nivel/h.

La o oră de mers se adaugă 10 minute necesare odihnei. Distanţa în kilometri se utilizează în calcul numai pe traseele cu peste 80% de mers pe plat şi cu maximum 20% de mers pe pantă cu înclinare de maximum 10 grade.

Pentru calcularea distanţelor şi timpilor de mers se efectuează măsurători pe teren şi pe hartă.

Sezonalitatea este criteriul pe baza căruia traseele turistice montane se împart în: trasee de primăvară şi de toamnă, trasee de vară şi trasee de iarnă.

Gradul de dificultate este criteriul pe baza căruia traseele turistice montane se împart în:
- trasee cu grad mic de dificultate, cu următoarele caracteristici: durata traseului – 3 – 6 ore; diferenţa de nivel – 300 – 700 m; efort fizic moderat, care nu necesită pregătire fizică specială;
- trasee cu grad mediu de dificultate, cu următoarele caracteristici: durata traseului – 4 – 8 ore; diferenţa de nivel – 500 – 1.000 m; efort fizic susţinut numai pe unele etape ale traseului, care necesită o condiţie fizică şi orientare bune;
- trasee cu grad mare de dificultate, cu următoarele caracteristici: durata traseului – 5 – 9 ore; diferenţa de nivel – 800 – 1.500 m; efort fizic continuu şi intens, care necesită o foarte bună condiţie fizică şi antrenament înainte de abordarea traseului.

Nivelul de echipare solicitat drumeţilor este criteriul pe baza căruia traseele turistice montane se împart în:
- trasee care nu necesită echipament special pentru parcurgerea lui; acest tip de traseu se desfăşoară pe poteci amenajate, drumuri forestiere şi nu prezintă porţiuni accidentate;
- trasee care necesită echipament de drumeţie de complexitate medie; acest tip de traseu se desfăşoară pe poteci cu porţiuni accidentate, grohotişuri, pante alunecoase cu grad de înclinare mediu;
- trasee care necesită echipament de drumeţie special şi complex; acest tip de trasee se desfăşoară pe poteci accidentate, puţin conturate şi/sau pe porţiuni fără potecă, cu pante abrupte care necesită uneori ajutorul mâinilor pentru ascensiune.

Semnele utilizate pentru marcarea traseelor turistice montane şi condiţiile de detaliu tehnic pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru asigurarea uniformităţii şi respectării inscripţionării internaţionale.

Pentru marcarea traseelor turistice montane se utilizează următoarele semne:

banda verticală – pe fond alb – pentru marcarea traseelor principale, numite şi magistrale, care sunt, de regulă, trasee de creastă;
- crucea cu braţe egale – pe fond alb – pentru marcarea traseelor de legătură;
- triunghiul echilateral – pe fond alb – şi punctul într-un cerc – pe fond alb – pentru marcarea traseelor secundare;
- punctul cu cercuri duble de culoare albă şi roşie pentru traseele dus-întors.

Culorile pentru semnele de marcaj sunt: roşu, galben şi albastru, obligatoriu pe fond alb.

(Sursa: Hotărârea de Guvern nr. 77 din 23 ianuarie 2003 privind instituirea unor măsuri pentru prevenirea accidentelor montane şi organizarea activităţii de salvare în munţi)

De asemenea, pe teritoriul României mai sunt utilizate și alte categorii de marcaje după cum urmează:

pătratele roșii și albastre care marchează limitele ariilor naturale protejate;

pătratul în carouri galben cu negru care marchează zonele cu pericol de avalanșă.

CODUL INTERNAŢIONAL DE SEMNALIZARE

PE MUNTE ÎN CAZ DE PERICOL

Acest cod a fost adoptat de Congresul Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor Alpine (U.I.A.A.) ţinut la Paris în anul 1937 şi este recomandat a fi cunoscut şi folosit, când este cazul, de către toţi turiştii din lume care urcă pe înălţimile munţilor.

În cazul în care vă funcţionează telefonul mobil, sunaţi la 0SALVAMONT sau la 112. Dacă nu aveţi aceste posibilităţi, încercaţi următoarele soluţii:

Semnalele lansate în spaţiu sunt: luminoase, vizuale şi acustice.

Semnale luminoase

Noaptea: cu ajutorul lanternei, al unui felinar, foc de tabără, flacăra unui primus, prin acoperirea-descoperirea lor cu un hanorac, pătură. Ziua: se pot lansa cu ajutorul unei oglinzi.

Semnale vizuale

În afară de cele luminoase, care şi ele se văd, se pot executa semnale vizuale prin fluturarea, ridicarea unei eşarfe sau al oricărui obiect de îmbrăcăminte.

Semnale acustice

Se lansează în spaţiu strigăte, fluierături sau se lovesc obiecte metalice (piolet, beţe de cort, ceaun, gamelă, ploscă, butelie de aragaz, linguri etc.).

De reţinut: cele 6 semnale, de orice natură ar fi ele, se lansează fiecare la 10 secunde, timp de un minut; între grupul de 6 semnale se face o pauză de un minut; semnalul de răspuns: 3 semnale pe minut, apoi un minut pauză. În cazul în care turistul care cere ajutor se află într-un refugiu alpin sau în vecinătatea lui, el dă alarma înălţând imediat fanionul roşu care se află obligatoriu în dotarea adăpostului.

Important: cel care se află în impas trebuie să continue să dea semnale până ce primeşte ajutor. Toate cabanele trebuie să aibă în dotare trusa medicală şi să constituie în caz de accident puncte de anunţare pentru intervenţii salvamont.

În funcţie de desfăşurarea pe teren a traseelor turistice montane se folosesc următoarele sisteme de marcaje:

marcaje în grup, care au, iniţial, un parcurs comun, după care semnele se ramifică succesiv pe diferite trasee;

marcaje centrifugale, cu semne care se despart chiar de la pornire pe trasee diferite;

marcaje în circuit, care au acelaşi punct de plecare şi de sosire;

marcaje cu ax comun, care au un traseu principal, numit şi magistrală, în general traseu de creastă, din care se ramifică sau către care se dirijează mai multe trasee secundare;

marcaje pentru traseele dus-întors.

Timpul de mers se înscrie în fişa tehnică şi pe indicatoare, exprimat în ore, fracţiuni de oră şi, mai rar, în minute şi se va calcula astfel:

pe teren plat şi pe pante mici, 4 km/h;

în urcuş, pe potecă amenajată, 350 m diferenţă de nivel/h;

în urcuş, pe potecă neamenajată, 250 m diferenţă de nivel/h;

în coborâre, pe potecă amenajată, 450 m diferenţă de nivel/h;

în coborâre, pe potecă neamenajată, 400 m diferenţă de nivel/h.

La o oră de mers se adaugă 10 minute necesare odihnei. Distanţa în kilometri se utilizează în calcul numai pe traseele cu peste 80% de mers pe plat şi cu maximum 20% de mers pe pantă cu înclinare de maximum 10 grade.

Pentru calcularea distanţelor şi timpilor de mers se efectuează măsurători pe teren şi pe hartă.

Sezonalitatea este criteriul pe baza căruia traseele turistice montane se împart în: trasee de primăvară şi de toamnă, trasee de vară şi trasee de iarnă.

Gradul de dificultate este criteriul pe baza căruia traseele turistice montane se împart în:

trasee cu grad mic de dificultate, cu următoarele caracteristici: durata traseului – 3 – 6 ore; diferenţa de nivel – 300 – 700 m; efort fizic moderat, care nu necesită pregătire fizică specială;

trasee cu grad mediu de dificultate, cu următoarele caracteristici: durata traseului – 4 – 8 ore; diferenţa de nivel – 500 – 1.000 m; efort fizic susţinut numai pe unele etape ale traseului, care necesită o condiţie fizică şi orientare bune;

trasee cu grad mare de dificultate, cu următoarele caracteristici: durata traseului – 5 – 9 ore; diferenţa de nivel – 800 – 1.500 m; efort fizic continuu şi intens, care necesită o foarte bună condiţie fizică şi antrenament înainte de abordarea traseului.

Nivelul de echipare solicitat drumeţilor este criteriul pe baza căruia traseele turistice montane se împart în:

trasee care nu necesită echipament special pentru parcurgerea lui; acest tip de traseu se desfăşoară pe poteci amenajate, drumuri forestiere şi nu prezintă porţiuni accidentate;

trasee care necesită echipament de drumeţie de complexitate medie; acest tip de traseu se desfăşoară pe poteci cu porţiuni accidentate, grohotişuri, pante alunecoase cu grad de înclinare mediu;

trasee care necesită echipament de drumeţie special şi complex; acest tip de trasee se desfăşoară pe poteci accidentate, puţin conturate şi/sau pe porţiuni fără potecă, cu pante abrupte care necesită uneori ajutorul mâinilor pentru ascensiune.

Semnele utilizate pentru marcarea traseelor turistice montane şi condiţiile de detaliu tehnic pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru asigurarea uniformităţii şi respectării inscripţionării internaţionale.

Pentru marcarea traseelor turistice montane se utilizează următoarele semne:

banda verticală – pe fond alb – pentru marcarea traseelor principale, numite şi magistrale, care sunt, de regulă, trasee de creastă;

crucea cu braţe egale – pe fond alb – pentru marcarea traseelor de legătură;

triunghiul echilateral – pe fond alb – şi punctul într-un cerc – pe fond alb – pentru marcarea traseelor secundare;

punctul cu cercuri duble de culoare albă şi roşie pentru traseele dus-întors.

Culorile pentru semnele de marcaj sunt: roşu, galben şi albastru, obligatoriu pe fond alb.

(Sursa: Hotărârea de Guvern nr. 77 din 23 ianuarie 2003 privind instituirea unor măsuri pentru prevenirea accidentelor montane şi organizarea activităţii de salvare în munţi)

De asemenea, pe teritoriul României mai sunt utilizate și alte categorii de marcaje după cum urmează:

pătratele roșii și albastre care marchează limitele ariilor naturale protejate;

pătratul în carouri galben cu negru care marchează zonele cu pericol de avalanșă.

CODUL INTERNAŢIONAL DE SEMNALIZARE

PE MUNTE ÎN CAZ DE PERICOL

Acest cod a fost adoptat de Congresul Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor Alpine (U.I.A.A.) ţinut la Paris în anul 1937 şi este recomandat a fi cunoscut şi folosit, când este cazul, de către toţi turiştii din lume care urcă pe înălţimile munţilor.

În cazul în care vă funcţionează telefonul mobil, sunaţi la 0SALVAMONT sau la 112. Dacă nu aveţi aceste posibilităţi, încercaţi următoarele soluţii:

Semnalele lansate în spaţiu sunt: luminoase, vizuale şi acustice.

Semnale luminoase

Noaptea: cu ajutorul lanternei, al unui felinar, foc de tabără, flacăra unui primus, prin acoperirea-descoperirea lor cu un hanorac, pătură. Ziua: se pot lansa cu ajutorul unei oglinzi.

Semnale vizuale

În afară de cele luminoase, care şi ele se văd, se pot executa semnale vizuale prin fluturarea, ridicarea unei eşarfe sau al oricărui obiect de îmbrăcăminte.

Semnale acustice

Se lansează în spaţiu strigăte, fluierături sau se lovesc obiecte metalice (piolet, beţe de cort, ceaun, gamelă, ploscă, butelie de aragaz, linguri etc.).

Important: cel care se află în impas trebuie să continue să dea semnale până ce primeşte ajutor. Toate cabanele trebuie să aibă în dotare trusa medicală şi să constituie în caz de accident puncte de anunţare pentru intervenţii salvamont.